Iubirea, o primăvară fără sfârșit

De Oana Martha Igrișan

Tăcerea e cea mai zgomotoasă și insuportabilă voce care urlă în urechile mele. În toate zilele acestea de tăcere, când am așteptat un semn, am coborât și am urcat treptele propriei mele ființe de nenumărate ori în aceiași secundă. Sunt într-o formă olimpică nu cred că am concurență; la atât de mult tangaj nu mă poate prinde nimeni din urmă.

Să te plimbi așa liber prin toate stările, să le lași să te tranziteze, să te răstoarne, să te facă zob, să te învingă, să te terfelească, să te ucidă la propriu, pentru ca apoi să simți cum primăvara înmugurește fix în crăpăturile și izbiturile primite.

Iubirea are o forță de nestăvilit. Nimic nu o va opri în ciuda lamentărilor noastre. Ea va reuși să pocnească în noi, prin noi și să-și urmeze cursul.

Și tu știi că ai murit odată cu iubirea și totuși simți cum viața zvâcnește în tine. Că moartea ta e doar pământ afânat pentru o nouă primăvară pe care o simți acolo; și care își va face loc printre celulele tale moarte. Și, deși, asta este tot ce ți-ai dorit înainte să mori, să răsară soarele, să vină primăvara, acum ți-e tot una, căci și primăvara și iubirile sunt în egală măsură minunate și trecătoare.

Moartea fiecărei iubiri e doar pământ afânat pentru vise. Visele tale. Un soare. Un pahar de vin. O țigară. O viață. O iubire moartă. O primăvară… o lume de apoi și de la capăt.