„Vreau să aud doar țambal. Este vorba 100% despre fericire”

De Vlad Ciobanu

Pe Bogdan Simion îl știu de când eram copii. Mulți ani nu am înțeles munca lui asiduă, dragostea și fascinația pentru muzica lăutărească și istoria culturii din spațiul românesc. Până când, într-o zi, în Suedia, în 2013, m-a găsit întâmplător, un interviu video care începea cu el cântând Vară, Vară, Primăvară. S-a lipit imediat de mine. În toamna lui 2014, când am ales să locuiesc 2 săptămâni într-un vârf de munte, într-una din puținele zile senine, s-a întâmplat să ajung pe un pisc de unde se vedea toată Valea Oltului șerpuind de la Nord la Sud. Și m-am trezit cântând Vară Vară, Primăvară la rândul meu. Acolo, pe pietre, singur sub soare. Pentru mine, pentru zei... nici acum nu sunt sigur pentru ce. Tot ce știu e că dintr-o dată m-a cuprins o mare liniște și bucurie. Și brusc, fără cuvinte, ce făcea Bogdan a căpătat tot sensul din lume. Ideea că muzica lăutărească este artă și terapie în părți egale, care merita explorată și simțită nu mai era un concept de dezbătut, ci o trăire reală. Am căutat de atunci să ajung la cât mai multe concerte de-ale lui, i-am urmărit emisiunile atent, și măcar o dată pe an, încerc să păstrăm obiceiul sănătos de a ne întinde la o discuție sinceră și fără perdea, față în față, despre lucrurile care contează pentru noi. Despre de ce facem ce facem, ce ne oferă și în cine ne transformă. Aceasta este una dintre acele discuții.

Vlad Ciobanu împreună cu Bogdan Simion

Interviul pe larg:

Bogdan Simion, cine ești și ce faci?

Sunt cobzar, sunt lăutar, sunt pasionat de folclor, sunt realizator tv și radio și sunt un om foarte curios. Curiozitatea o am de când eram mic, îi zăpăceam pe mama și pe tata taca-taca . Nu mă opream. „Da’ de ce aia?”, „Da’ de ce ailaltă?”, „Da’ de ce?”, „Da’ de ce?”, „Da’ de ce?”. Și acum, de fiecare dată când văd o clădire mă întreb de ce arată clădirea aia cum arată și nu arată altfel.

Și îți dă ceva curiozitatea asta?

Da, îmi dă faptul că pe 15 noiembrie la Sala Palatului vreau să proiectez un tempo pe scenă în care să nu îți dai seama dacă e biserică ortodoxă, greco-catolică sau sinagogă.

Dar are și costuri din ce în ce mai mari. Știi cum se spune, a ucis pisica, curiozitatea asta. Poți risca să se supere iremediabil pe tine o persoană, din prea multă curiozitate. Ca gafele acelea pe care le făceam când eram mici „Auzi, tu de ce ai șase degete?”

Atunci sper să nu te superi pe mine prea tare astăzi, când eu o să fiu mai curios.

Muncești mult și pare că îți și place. Care este misiunea ta? Ești entertainer? Oferi educație? Terapie prin muzică? Răscumperi istoria?

Eu cred că toate la un loc. Deși, în vremea din urmă, fac din ce în ce mai puțină educație pentru că pur și simplu nu mai vreau. Mi se pare că nu primesc nimic în schimb și sunt doar chestionat suplimentar. Și recunosc că invidiez uneori unii interpreți de muzică populară și majoritatea maneliștilor care merg, au băgat banii la teșcherea și-au plecat acasă și dorm liniștiți. Ei nu sunt întrebați „Da’ ce ai vrut să spui în al 2-lea cântec, al 3-lea vers?” Nu mai pot. Și, sigur, sunt artist, aplauzele au rolul lor. Dar nu caut asta. Însă uneori chiar îmi pare că încep jocul de la “hard” ca prostul. Putea fi pe “easy“, că tot aia e viața, tot aceleași lucruri mâncăm.

Atunci care e o marcă onestă a reușitei? Succesul comercial?

Mult spus succes comercial. Vând bilete, da. Dar succes comercial strict din milioanele de vizualizări nu există. Într-adevăr, probabil sunt între cei mai bine vânduți 20 de artiști din România pe bilete - acolo mi se pare mie că e adevărul. Și sunt între acei foarte puțini artiști din România care spun tot timpul nu mai luați bani de la consiliile locale sau județene. Convingeți oamenii să vă dea ei zece lei la intrare pentru că deși lor li se pare mult, e mult mai puțin decât să le ia primăria 100 din buzunar și ei să aibă impresia că eu am cântat moca. Acesta este și motivul pentru care mi-a fost foarte greu în pandemie să cânt la un ecran, am făcut-o, nu spun că nu am făcut-o, am făcut-o pentru că am făcut-o cu toții. Dar a fost ca un vis urât, n-aș mai vrea să mă mai întorc niciodată acolo

Deci nu e vorba doar despre tejghea și bani.

Nu, dar uneori mi-ar plăcea să fie. Asta am și spus de fapt din capul locului. Nu e, dar mi-ar plăcea să fie uneori. Uneori. Știi, sunt două proverbe „nu da Doamne nimănui viața lăutarului” sau „așa-i viața de artist, noaptea vesel, ziua trist”. Nu știu care o fi mai adevărat. Marin Alexandru, violonistul și dirijorul de la orchestra Ciocârlia mi-a dat poate cel mai înțelept răspuns, mi-a spus că „mai ține și de starea ta”. Cred că aici e de fapt adevărul

Am cântat și fără bani multă vreme. Iar acum trei ani de zile era mult mai simplu să cânt fără bani pentru că, “fără bani” însemna că veneam și îmi dădeai o bere. Acum ca să fim fără bani mă costă cel puțin orchestra. Nu pot să mă urc pe scenă așa de capul meu, trebuie să vin cu toți oamenii ăia și să-mi asum. Acum “moca’ înseamnă minus. În urmă cu cinci ani, moca însemna chiar moca. Era timpul meu și atât, nu era timpul unui șofer, nu era timpului unui tehnician de scenă, nu era timpul a șase instrumentiști, nu era timp unui inginer de sunet, nu era un mixer care trebuia închiriat, nu erau toate acestea.

De ce nu le mai faci tu singur?

Așa mi se pare normal. Dacă suntem în horă, jucăm. Trebuie să îmi asum că am o orchestră lângă mine pe care trebuie să o sprijin cât pot.

Cântărind lucrurile, care simți că e misiunea ta în momentul acesta?

În momentul acesta, să-i cânt în deschidere lui Goran Bregovici. Pentru că în momentul în care te sună Bregovici să te invite să îi cânți în deschidere, este ca și cum ai cânta pop și te-ar suna Madonna. Nu ai cum să spui nu. Și nu discutăm aici despre ce îmi place mie. Discut doar despre un standard peste care nu pot să trec. Apoi, pe 13-14 Mai, vom cânta în Ținutul Secuiesc fiind prima orchestră de limbă română invitată vreodată. Nu o să mă refer la noi etnic, pentru că suntem și noi un pic maghiari și un pic țigani… dar suntem prima orchestră de limbă română invitată în Ținutul Secuiesc, la sărbătoarea secuilor, să cânte în română. Vom cânta un cântec în limba maghiară și 50 de minute în limba română. Invitați de o asociația secuiască despre care se spun mereu lucruri neadevărate pe la TV. Noi mergem să cântăm.

Și de ce faci toate aceste lucruri?

Acum nu mai știu să spun exact de ce le fac. Am început acum 14 ani, dorindu-mi să dorm cu capul la țambal… așa îmi doream. Pentru că nu mai există și îmi doream să existe în continuare cum era când cânta mamaie și când cânta tata cu vioara și cum cânta toată lumea în casă. Erau singurele momente în care era pace, liniște și armonie, la propriu. Și vreau asta în continuare.

Bogdan Simion împreună cu tatăl său

Nu mai vreau să îi aud pe colegii mei de orchestră hănțănindu-se că are băiatul greutăți. Vreau să aud doar țambal. Este vorba 100% despre fericire când sunt acolo, în mijlocul trebii. Anul acesta am primit în orchestră pe tânărul și impetuosul meu coleg Cristi Adam-Szoltan, fiul unui mare contrabasist, care are 24 de ani și care a terminat violă la conservator. E practic singurul impostor, în sensul că nu e lăutar. E notist, e citit și a făcut violă consistent, a terminat conservatorul. Cântă cu viola orice Mozart, Bach și Beethoven, iar eu, normal, l-am învățat la sarmale: „Hai vino încoace, tâca, tâca după noi”. Ce este amuzant e că braciul e un instrument care aproape că nu mai există, se mai găsește în secuime și în partea de nord-vest, Cluj, Bihor, Satu-Mare, în general la romii de cultură maghiară. Poate că nu întâmplător pe bunicul lui îl cheamă Szoltan cu “sz”, deși îmi place să-i spun tatălui contrabasist: „Szoltan a fost taică-tu. Tu ești un băiat de la Ilfov”. El chiar la 10 ani a venit la Ilfov și tot timpul a fost perceput de lăutarii din București ca fiind ungur. În realitate pierzându-și orice formă de maghiaritate evident, e ilfovean 100%. Însă e amuzant pentru Szoltan cel tânăr, că în limba română braciul se numește “contră” pentru că el cântă practic contratimpul. Și dacă socotim că basul e toba, deci cântă timpul, el toată viața lui va trebui să cânte pe invers decât tatăl lui, ceea ce e foarte mișto pentru că divorțul între generații e cât se poate de vizibil. Ei greșesc doar în momentul în care amândoi au tras cu arcușul în același timp. Deci când sunt împreună e prost, ei trebuie să pară că se aleargă unul pe celălalt, “îm-pa îm-pa îm-pa îm-pa”... dar nu se prind niciodată. Asta creează de fapt ritm și tensiune. Dar pentru mine e ciudat. Cum spunea și nevastă-mea, într-un fel e bine că nu mai par un puști cordit pe scenă. Dar acum el pare un puști pentru că are 24 de ani. E pentru prima dată în viața mea de când fac asta, de 14 ani, când am pe cineva mai tânăr lângă mine și pentru prima dată, când simt cât contează ce spun. Se pot internaliza niște lucruri într-un alt fel când le ascultă un om de 65 de ani care simte că dacă îl ajută Dumnezeu mai are 10-15 ani de cântat. E cineva cu 10 ani mai tânăr decât mine care dacă mi se întâmplă ceva, va rămâne cu niște lucruri de la mine. E o chestie la care mă gândesc activ, vorbesc cât se poate de serios. Asta mi-am dorit de când eram copil, cu țambal în spatele meu, tot timpul de fiecare dată când stau pe scenă eu sunt lipit pentru că stau pe scaun, sunt tot timpul lipit de țambal. Înseamnă să-i simt tot timpul vibrația în spate. Undeva în dreapta lipit de țambal este contrabasul. Undeva în stânga este braciul - băiatul contrabasistului. Ei făcând acel ritm în care se aleargă. În dreapta mea violonistul și în stânga mea acordeonistul. Ce este amuzant e că oamenii s-au înstrăinat atât de tare de cum sunau aceste tarafuri … Oamenii care s-au obișnuit ca lăutarii să însemne doar orgi și acordeoane. A venit o domnișoară la mine la un concert și mi-a zis “Mamă, voi zici că sunteți orchestră de cameră”. Când a văzut că începe doina și trag 3 arcușe, vioară, violă, contrabas… mai lipsea un violoncel și vorba glumei, “M-a sunat Franz Liszt că își vrea muzica înapoi”. Adică e limpede că pe lângă exoticul unor instrumente cum e cobza sau țambalul, sunt unele instrumente care e clar că vin din tradiția central europeană, tradiția muzicii mari, cum se spunea într-o vreme. La anul mi-aș dori să am și un pianist alături de mine, iar peste doi ani mi-aș dori foarte tare să am o trompetă cu surdină și capac în orchestră. Din aceea cu “wa wa wa” ca la New Orleans, cum cânta Costel Trompetistu’, Dumnezeu să-l odihnească. Și e drept, aș spune, că uneori pentru mine e mai mișto decât pentru public. Dar trebuie să te cuplezi cu publicul tău, să te armonizezi.

Când te-am întâlnit prima oară aveai 14 ani, eu 15, era balul bobocilor și cântai 50Cent. Ai pornit de la o sămânță în Bărăgan și ai înflorit la o grădină botanică bogată. Cum îți vezi drumul?

Nu știu neapărat dacă este asta. Știi care este legătura cu 50cent? Și atunci ca și acum mi-am dorit foarte tare să fiu relevant, mi-am dorit foarte tare să nu plictisesc, mi-am dorit foarte tare să nu cânt la perete. Cum întrebai tu adineauri… Îmi place să cred că am reușit după 14 ani de chinuri îngrozitoare să aduc oameni tineri, fresh, cool la niște muzici pe care niciodată nu și l-ar fi dorit, nu ar fi fost socotite fresh și cool. Niciodată. Și acesta este un merit, apropo de lipsa de modestie de data aceasta, pe care mi-l asum sută la sută. Dar acesta este și motivul pentru care eu am fugit din lumea academică. Am fost obligat, conform legislației în vigoare pentru a obține titlul de doctor, să predau 30 de cursuri ori 2 ore. Te rog să mă crezi că a fost o experiență coșmarească. Este absolut îngrozitor să ai 170 de oameni care cască sau caută secunda în care le eviți privirea să se uite pe sub masă.

Ai pedagogi pe care îi respecți, care fac ce ar fi trebuit poate și tu să faci atunci?

Profesorul meu de licență, Gabriel Mihăilescu, minunat, care încă mai predă. Profesorul meu de disertație, Andrei Cornea, minunat, care încă mai predă și mai ales. Și închei cu cine ar fi trebuit să încep, tatăl meu de doctorat, Dumnezeu să-l odihnească, Mircea Anghelescu, care a murit anul trecut la vârsta de 84 de ani și care realmente a fost unul dintre … Te rog să mă crezi, că acum două săptămâni am descoperit un text al lui Ioan Codru Drăgușanu, străbunic patern a lui Ion Rațiu, aristocrat, greco-catolic din părțile Făgărașului și căutam o referință la Ioan Codru Drăgușanu și-am pus mâna pe telefon și-a înghețat sângele în mine când mi-am dat seama că nu mai am pe cine să sun, că nu mai am pe cine să întreb de Ioan Codru Drăgușanu, despre care sunt textele alea din 1864. Să mă duc la biblioteca academiei, să pierd 2 săptămâni? Nu mai pot, că am cântări. Mi-ar fi plăcut să primesc răspuns și o e chestie care nu mi-o iert niciodată, mi se pare că cel puțin în ultimul lui an de viață nu am petrecut suficient de mult timp lângă el.

Repari asta cu Szoltan acum?

Nu, pentru că nu vorbim de cunoaștere decât pe suprafață. Eu cu Cristi, cel mic, trebuie să vorbesc despre alte lucruri. Trebuie să-l fac să înțeleagă că, vorba managerului lui Sinatra, muzica e una, music business este alta. Lui trebuie să-i expun alte lucruri decât care a fost primul aristocrat din Muntenia care a plecat în Franța, pentru că nu-l interesează. Deci nu, astea sunt interesele mele absolut paralele care au și nu au legătură cu ceea ce fac. Dar încerc să fac să se simtă ceva, fără să trebuiască să explic.

Îți propui să dezvolți gusturi?

Nu-mi propun, dar e inevitabil. Adică n-am cum pentru că trăim într-o lume de horci, o lume de orgi automate și semiautomate, bine că nu sunt Kalașnikov la care am apăsat pe buton, și “tăcă-tăcă-tăcă-tăcă-tăcă-tă-că” … a rămas repede din noaptea de dinainte și deja începe nunta de după. Nu așa.. cu saxofonul în dreapta cu doză care sună ca un claxon de tir și în stânga o vioară Zeta în formă de dolar care se bagă în priză și când vine lăutarul la mine să-mi cânte la ureche, eu de fiecare dată îl rog cu obrăznicie să îmi aducă speaker-ul. Sunetul nu mai e din cutia ei. S-a păstrat doar forma fără fond. Ideea de a cânta la ureche, care venea și cu niște bănuți la sfârșit că înțeleg că doar bănuții mai contează, hârtia aia vine pentru că aud eu sunetul mai bine.

Eu nu cred că doar acea hârtie contează pentru tine.

Nu pentru mine, pentru lumea în care trăim. Eu așa o văd, așa o simt și mă simt dezamăgit de chestia aceasta în toate domeniile, nu doar în muzică. Pentru toată lumea prima întrebare este “Câți bani se câștigă?”. Eu nu m-am întrebat, am cântat un an cu Loredana moca. Îți dai seama ce prost sunt? Un an de zile am cântat moca pentru că eram lângă Loredana Groza. Dar mi-a plăcut enorm. Dar știi ce am apreciat cel mai mult la domul Bregovici? Că a doua lui întrebare a fost despre bani, spre deosebire de cel puțin cinci artiști pe care n-aș vrea să-i numesc, din România, care m-au întrebat dacă “doresc să-mi facă onoarea” să mă lase să le deschid spectacolul, domnul Bregovici mi-a spus din start. Prima întrebare: “Ce faci? Îmi place de tine. Poți să cânți pe data cutare?” Și a doua întrebare: “Știu că ai costuri uriașe, înțeleg chestia asta, să știi că n-am foarte mulți bani, dar te rog să-mi spui și o să ajungem undeva la o cale de mijloc. Deci n-aș vrea să te simți jignit dacă o să negociezi un pic cu tine” ceea ce mi s-a părut perfect. Pe de altă parte ce pot să spun? Se vede când ai crescut în Bosnia. Nu trebuie să fim din același neam, dar suntem din același colț de lume și înțelegem aceste lucruri. Ce vreau să zic este că foarte rar mi se întâmplă să primesc un simplu “mulțumesc”. În România, aceste lucruri încă nu se înțeleg.

Bogdan Simion împreună cu Goran Bregovici

Pare că nu e o corespondență rezonabilă între ce oferi și ce primești.

Pe nimeni nu interesează cine este organizatorul festivalului. Mă ceartă oamenii pe mine că e tare boxa în dreptul lor, la Constanța. “Bre’, dar nu e localul meu”. Mă ceartă oamenii că i-au bruscat bodyguarzii la intrare, îmi spun oamenii de mâncarea congelată… “Mă scuzați, o să-mi suflec mânecile și mă apuc de făcut niște sarmale”, îmi și vine să le spun. Este o mare discrepanță între realitate și așteptări. Înțeleg de unde vin aceste lucruri, nu sunt deconectat, înțeleg. Eu, cu nevasta și cu cei 2 copii să plătim 150 de euro, până la băutură sau masă? E enorm. Să stăm într-o câmpie, să ne cânte unu 60 de minute? E enorm.

Îmi place echilibrul tău între a conștientiza că da, e nevoie de bani pentru a crea ceva de valoare, și a aprecia că banii respectivi totuși pot părea mulți pentru publicul tău. Că reușești să înțelegi ambele părți.

Eu vin dintr-o familie absolut normală și spun tot timpul că eu cred că depinde de fapt de ce n-ai avut. Eu am un prieten Ștefan Știucă, pe care îl ador, unul dintre cei mai mișto cântăreți și unul dintre puținii soliști de reggae din România. Nu știu dacă sunt 3 soliști de reggae, și el e consistent, e adevărat. Vine dintr-o familie excepțională. Mama lui, Doina, este traducătoare de limba rusă, a lucrat pentru Andrei Pleșu la începutul anilor '90, la comisia UNESCO pe vremea lui Ceaușescu… oameni mișto. Ei, și îți poți imagina că au fost primii care au mâncat târnăcoape în dinți de la mineri. Spre deosebire de familia mea care … mamaie, femeie simplă, a ieșit cu zacuscă la mineri, le-a dus vinete. M-a luat de mână “Hai să-i vezi, mamaie”. Să văd sărăcia aia, să o înțeleg. La mine în casă nu a fost ca la el. Noi am fost privilegiații redistribuției, nu știu cum să-ți spun. Eu i-am înrămat lui nevastă-mea un vas din porțelan pe care l-a primit bunicul ei de la armata de ocupație rusească care au devalizat casele la niște oameni care puseseră ban peste ban. Ce vrei să spun mai mult? Aia va fi lecția comunismului pentru viitorii noștri copii, dacă ne va binecuvânta Dumnezeu cu ei, să-l iau de mânuță și să-i spun: “Uite tati, ai un vas făcut la New York în 1890, dar nu-i a lu tac-tu mare, el doar a primit-o la redistribuție. Străbunică-ta plângea că ar fi vrut două rochii, dar el a zis că vasele sunt mai valoroase. Restul 99% au luat rușii. E rușine?”.

Cum te împaci cu asta? E limpede că ești conștient și de trauma celor de la care s-a furat, și de trauma anterioară a celor care au ajuns să fure…

Nu mă împac în niciun fel. În România așa se întâmplă din timp în timp. Sunt absolut pregătit. Asta vreau să spun. Asta îi spuneam și lui Ștefan și el îmi spunea smiorcăindu-se la un șpriț că mi-a luat tata o bicicletă din Suedia superbă. Și-a vândut o mână și un picior pentru ea. Și a venit un miner și i-a dat una în umăr cu capătul de la târnăcop și i-a luat bicicleta. Am plâns două săptămâni și îmi vine și acum să plâng de furie. I-am zis, “Mă Ștefane, dar copilul ăla de pe Valea Jiului, de a rupt-o pe deal două săptămâni, ăla nu a văzut bicicletă în viața lui… A primit și el o bicicletă suedeză. Lasă că ți-a luat tac-tu alta după doi ani de zile”. Adică nu le-aș vedea atât de tragic. Sigur că nu poți să compari traumele, evident că nu poți. Dar îmi place să mă gândesc la bucuria copilului care a primit o bicicletă și care nu știe ce a făcut tatăl lui la București. Aleg asta. Și sunt sigur că s-a bucurat enorm, probabil că a povestit și nepoților. Cum se împacă povestea asta cu cei care fac acum festivaluri de muzică și sunt incorecți cu tine? Asta spun. E firesc, oricât ne-ar dezamăgi, e natural, e normal. Caut să nu mă afecteze. Asta îi spun lui Ștefan tot timpul: “Gata. Ți-a cumpărat o bicicletă suedeză, s-a bucurat copilul acela. Bucură-te pentru copil.” Faci vreun efort să rămâi modest și cumpătat? Nu, nu fac niciun efort, doar îmi dau seama. Am un mare noroc - faptul că 11 ani de zile am bătut satele și comunele acestei țări și consider, fără lipsă de modestie, că am ajuns să cunosc această țară ca-n palmă, pentru că eu când spun că am bătut cel puțin 100 de sate și comune din România mă refer doar la cele în care am înnoptat, nu la cele pe care le-am vizitat. Pentru că eu de fiecare dată întreb pe toți acești specialiști și oameni de știință dacă ei consideră că dacă au stat 4 ore undeva au văzut ceva. Oamenii în prima fază sunt înșelători, oamenii în prima fază mint, oamenii în prima fază îți spun ”O, domnu’ Bogdan… la noi, tradițiile… din sculare în culcare”, dar ei sunt toți în adidași. Deci oamenii vor să pară altceva decât sunt. Dar după ce dormi cu ei, după ce bei cu ei, după ce discuți cu nevestele lor, cu copiii lor, ușor, ușor, lasă garda jos și undeva pe la 6 dimineața poți aveau un mic, mărunt moment de sinceritate, de adevăr, un crâmpei de adevăr foarte mic și foarte relevant față de 99% din ce s-a discutat în alea trei-patru zile. Însă eu, când mă gândesc ce muzicieni extraordinari am cunoscut în această țară… nu știu dacă eu sunt în primii 500. Ți-o spun cu toată răspunderea. Și o spun tehnic, nu spun ca falsă modestie. Uite, de exemplu, Dan Drăghici. El e unul dintre cei mai mari chitariști din Europa de Est. În momentul ăsta e la pușcărie la Londra pentru că și-a înjunghiat soția, dependent de heroină. O poveste îngrozitoare, de Ferentari. Sau Fanfara de la Zece Prăjini. A cântat în 140 de țări pe planeta asta și în continuare domnul primar nu le-a asfaltat drumul de la ei din cătun. Stau într-un cătun țigănesc la 4km de centrul comunei Dagâța, și primarul nu le-a asfaltat strada în condițiile în care în fiecare an vin niște sute de americani și de japonezi doar să studieze cu trompete în sat. În Fizeșu Gherlii am întâlnit 3 oameni pe care i-am și invitat anul trecut alături de mine la Sala Palatului: Emil Mihaiu, român în vârstă de 61 de ani, violonist Urszui Kálmán, maghiar în vârstă de 63 de ani, bracist, violist, și Pusztai Aládar, țigan de cultură maghiară, toți din Fizeșu Gherlii, care cântă împreună de 50 de ani. Eu socotesc că în momentul în care am intrat în Uniunea Europeană în 2007 un politician iscusit ar fi trebuit să-i ia pe oamenii ăștia 3 din Fizeșu Gherlii și să explice doar atât: “Emiluț este român, Kálmán este maghiar, Oli este țigan. Oamenii cântă împreună de 50 de ani și copiii lor sunt înrudiți între ei. Bine v-am găsit, Europa! Noi suntem aici de când lumea”. Nu cu discursuri, nu profesori. Ăștia! Și pe ăștia nu îi cunoaște nimeni. Mie îmi sugerează agenții și managerii să mă mai lipesc și eu pe lângă surorile și frații mei din muzica pop. Și am spus „Nu! E greșit”. Eu nu vreau să vând bilete în plus. Eu vreau ca lumea care plătește bilete la mine să vadă într-adevăr niște muzicieni care poate poartă niște ochelari ca fundul de borcan. Poate nu văd, poate nu se pot da jos singuri de pe scenă, poate trebuie împinși un pic din spate că nu știu dacă să intre prin stânga sau prin dreapta. Și poate realmente tremură de frică de la ștufurile alea de lumină de deasupra capetelor pentru că nu au cântat în viața lor într-un asemenea context. Mi se pare că asta este cu adevărat datoria mea. Eu să reușesc prin notorietatea pe care am căpătat-o, să-i fac pe oameni atenți la niște muzicieni incredibili. Și sunt niște muzicieni incredibili! Pentru că merită să fie în spot light oamenii aceia. Pentru că ce fac ei e 100% mai muzical, mai adevărat! Eu când îi aud pe Emiluț, pe Kalman și pe Oli împreună, un contrabas, o violă și o vioară, eu îmi imaginez când se scula din somn Franz Liszt dimineața și auzea niște țigani undeva în buza Budapestei sau Vienei care încercau după ureche să cânte precum cvatretele cameralele acelea superbe care cântau la Grof Maghiar, la familia Banffy de la Kolozsvar.

Iar tu în fața acestor muzicieni de ce alegi să fii modest?

Pentru că ei cântă mai bine decât mine! Eu nu pot cânta ca acei oameni. Trebuie să mă mai nasc o dată. Eu când îl ascult pe Ionică Minune cântând cu acordeonul îmi vine să-mi iau toată colecția de instrumente și crede-mă am 46, să le pun pe toate în mijlocul zcamerei, să beau o sticlă de gin, să pun benzină pe ele și să le dau foc, pentru că nu are sens… Uneori mă simt un impostor muzical față de ei. Atunci, în societatea în care trăim, care e valoarea modestiei? Mai este o valoare modestia? Într-o epocă în care sincer cea mai la modă muzică cel mai la modă curent muzical astăzi este muzica trap, probabil că nu mai este, probabil că modestia nu mai este o valoare. Eu am 3 operații de hernie. Când cari țambalul… pățești. Eu aș putea să iau taraful acesta pe un stick usb, îl bag în priză și toți banii ăia îmi intră mie în buzunar. Dar nu pot face așa. Pentru că cred că dă prost, pe de o parte. Și pe de altă parte pentru că nu mă pot schimba pentru că așa am fost crescut, așa am fost educat. Tatăl meu atunci când cineva cânta la televizor duminică la prânz sau pe TVR2 la 4 dimineața, cânta Marius Apostol la vioară și aveam îndrăzneala să spun ceva, nu se auzea decât “țsss”, atât. Nu vorbim, tăcem din gură, ascultăm, internalizăm și după aia vorbim de ce vrem noi.

Atunci are vreun rost pentru cineva care nu înțelege muzica la fel, are vreun rost modestia? Are vreun rost aprecierea pentru lucruri pe care poate nu le cunoști îndeajuns?

Nu sunt eu în măsură să spun dacă are sau nu vreun rost. Pot să spun doar să-și păstreze opțiunile deschise pentru că va descoperi niște lucruri uimitoare. Eu niciodată nu m-am așteptat, să mă crezi, eu când am plecat la drum de acasă, eu m-am așteptat să găsesc sufletul țăranului român. Am descoperit altceva. Am găsit un țăran schimonosit, corcit din plin cu sânge țigănesc și grecesc, vorba lui Mateiu Caragiale. Am găsit niște vorbitori de limba maghiară care îmi răspundeau în maghiară nu din ciudă ci pentru că nu înțelegeau altă limbă. Am descoperit comunități de musulmani care îmi spuneau că ei simt în sufletul lor că au același Dumnezeu ca mine… parcă se scuzau că sunt musulmani. De fiecare dată când ascult „Sanie cu zurgălăi” și mă gândesc la Richard Stein care a scris muzica și Lipe Kligman care a scris textul, mă gândesc la bunica mea care habar n-avea că era un cântec evreiesc, sau la „Ionel Ionelule” care e scris de Claude Romano, sau „Morărița” scris de Stroe Nacht, sau „Roata morii se învârtește țac țac țac…”. Mi-am dat seama că trăiesc într-o minciună, că este efectiv ca în Matrix. Mie nu-mi vine să cred. Și că efectiv dintr-un punct încolo ceva nu se leagă... De-aia următorul meu spectacol se cheamă „Sânge pe mustață”. Și miza acestui spectacol-statement va fi că eu sunt de vină. Dacă întreabă cineva “Bogdane, noi de ce nu mai știm că evreii au scris aceste cântece populare, cântecul românesc pe discuri Columbia?” Din cauza mea. “De ce mai avem la ultimul recensământ doar nouă zeci de mii de greco-catolicii în România?” Din cauza lui Simion Bogdan. “De ce am dărâmat în anul 2019 turla bisericii din Săpânța, biserică greco-catolică din 1880 și am făcut una din lemn de către părintele din localitate pentru că actualmente în Săpânța mai sunt trei mii de ortodocși și cinci greco-catolici?” Pentru că vrem ca prezentul să rezoneze cu trecutul. Pentru că suntem niște tâmpiți. Și atunci, o să aduc niște lăutari de la Teleorman și o să le vorbesc oamenilor despre de ce ne place cu țiganii câtă vreme ne promovăm patrimoniul cultural și altminteri nu ne pasă că se scaldă în sărăcie.

Și în ce fel este asta vina ta?

Păi nu poate fi vina altcuiva și atunci e vina mea. Eu nu pot să mă cert cu Iorga că e în mormânt. Așa că vreau să pun toată istoria asta într-un spectacol. Ce nu putem vorbi, măcar să simțim. Va fi o scenografie deosebită, o să facem niște copaci care or sa plângă, or să fumege, o să încerc să construiesc o pădure mecanică la fel ca-n soldățelul de plumb. Este o chestie care mă ajută să desenez un spectacol.

E un mesianism în povestea asta? În care pare că tu vrei să porți păcatele unei nații care nu și-a respectat trecutul?

Nu e deloc mesianism. Deloc. Să arunce piatra ăla care se simte nevinovat, așa se spune în mesianism. Eu nu am spus asta. Eu am spus că nu vă cert pe voi. Mă cert pe mine că n-am fost eu în stare, poate să explic suficient de cuprinzător aceste lucruri.

Te și ierți pe tine făcând asta?

Asta nu știu. Poate că o să reușesc când o să îmbătrânesc, nu știu momentan. Mă bucur însă că lucrurile astea, trăirile astea pe care le am, mă motivează și mă ajută să desenez un spectacol. D-aia se și cheamă “Sânge pe Mustață” și copacii ăia vor arăta ca mustățile mele, ca atunci când ești un copil și desenezi un brăduț. Și o să încercăm să îi facem să plângă, să râdă, să sângereze. O să încercăm să ridicăm niște mese din podea și când se tropotește pe podea, să înceapă să se tropotească pe masă așa cum făceau maramureșeni când se îmbătau. Și codrul va fi elementul central. „Ce te legeni bradule fără ploaie, fără vânt” a lui Eminescu trecută prin filtrul horitorilor din Maramureș. Nu cum am crede, că Eminescu a luat-o de la țărani, ci țăranii au luat-o de la el, pentru că am trecut totuși prin secolul douăzeci. Cântecele de țapinari, unde țăranul nu muncește ca prostul, cum se spune în cântecele populare, ci muncește, spune el:

„Dimineața când se duce, când era somnul mai dulce ia securea și se duce. Urcă în vârful muntelui în bătaia vântului. Ș-auzi vântul vâjîind și copacii pârâind, izvoarele bocălind. Stau acolo și un an, să câștig și eu un ban, să beau cu mândrile-n han. Ce ați gândit voi mândrilor, că banii se fac ușor? Banii nu se fac așe, tragi ca prostul la rinde… De-aș fi muma mândrilor, m-aș duce să le omor. De-aș știi unde locuiesc, m-aș duce să le belesc. Amu, să nu le iubesc? Le-am iubit lună și an și m-a lăsat fără ban.”

Deci țăranul nu muncește ca prostul, muncește pentru gagici, să bea în han, să petreacă și când se îmbată spune „codurile și tu pădure aș pune și-un foc în tine” Vreau, să văd cum percep oamenii povestea asta. Vreau să încercăm să ieșim un pic din “țurai, țuraiul” acela tâmp, în care ne veselim și nu știm de ce ne veselim. Nu știu, să îți zic cu totul de ce… vorba lui Eminescu ca „să nu jucăm totuși ceardașul cu cizmele sângerate”. Anul trecut am desenat o rânduire “În Fața Vitrinei”, iar anul ăsta vreau să fac un spectacol statement care așa se cheamă, „Sânge pe Mustață”. Sunt foarte fericit că afișul mi-a fost desenat de un tânăr român care lucrează la Pixar, Alin Munteanu, și care mi-a spus “Am primit un task anul ăsta să desenez o furnică, am 12 luni să desenez o furnică. Vreau să fac și eu ceva pentru sufletul meu”. Mi se pare extraordinar că pot angrena tineri artiști plastici și artiști vizuali - sunt atât de mulți care-mi scriu. Mă bucur că rămân singurul artist în România de astăzi cu o orchestră complet acustică, cu decoruri complet mecanice, fără ecrane, deși costă mult mai mult ce fac eu. Și faptul că oamenii au înțeles că nu ascult de agenți și manageri și nu pun o poză cu mine la microfon care vinde mai multe bilete și în schimb pun o poză abstractă cu o cobză spartă.

Spectacol “În Fața Vitrinei”

Pare că din ce spui, dacă ai face altfel te-ai pierde pe tine. Dar ai și oameni de care asculți în procesul acesta?

Așa este. Dar da, am acei oameni alături. Îi am și îi ascult. Dacă nu aș avea-o pe Gabriela Albu, scenograful, lângă mine care să-mi sugereze, de pildă, ca acei copaci să se închidă și să devină lumânări - asta nu e de la mine, asta e de la Gabriela. Dacă Mădălina, soția mea, “șefa la costume”, nu mi-ar fi zis că fanfara de la Zece Prăjini au venit fiecare cum au nimerit și soția mea a cumparat 20 de garoafe și le-a pus garoafe în piept și păreau fanfara aia de procesiune din Nașul II. Toate lucrurile astea contează. Dacă Tudor Bâlcu și Toby Klinger nu știu să monteze luminile alea și-mi dau drumul la lumini verzi, e urât. Toți oamenii ăștia contează enorm și de fiecare dată îmi pare rău că nu am suficient de mult timp să-i menționez pe fiecare în parte și să vorbesc despre fiecare în parte, despre contribuția lui, fără de care totul ar fi un haos.

Deci dacă ar fi să rezum, despre modestie eu aud că îmi spui „fii cât poți tu de intransigent, până găsești ceva care te pironește în scaun și te uimește și față de asta fii modest”.

Sută la sută! Sută la sută! Asta este valabil la mine și la muzică și la scenograf și la sunetiști și la costume și la oricine. Momentul în care tu vii și-mi demonstrezi de ce e bine ca noi toți să fim îmbrăcați în samurai, deși noi suntem lăutari din România și reușești să mă convingi că din punct de vedere al siluetelor și a luminilor când ne ridicăm în picioare, nu ne mai ducem în zona osificată și prăfuită, că eu de acolo vreau să o scot, din praf, nu să rămână a cercetătorilor - ci să le revină oamenilor - atunci eu fac ca tine. Vreau ca oamenii să audă Sanie cu Zgurgălăi în idiș, oamenii să audă Lili Marlen cântată pe horă așa cum s-a întâmplat la Botoșani când s-a închis frontul. Asta îmi doresc. Asta simt că trebuie făcut.

Unde mai vezi autorități în alte domenii? În alte domenii, cine te dă pe spate?

Mi se pare că sunt mulți oameni care fac asta. În media sunt oameni precum Horia Zaiafet, sau Andi Moisescu care-mi este coleg, oameni precum Gojira care face o muncă spectaculoasă - nici nu-ți imaginezi cât de important e pentru un tânăr dintr-o comună sau dintr-un oraș mic al României care aude doar Antena Stars și Kanal D, să-l vadă pe Mircea Florian într-un podcast care povestește despre cum se lupta el cu autoritățile în anii '60 ca să-și înregistreze sunetele mațelor sale chiorăind - care era un statement politic extraordinar - și lucru care i-a făcut la un moment dat pe oamenii ăia să-i oprească spectacolul, el încercând să armonizeze chiorăiala mațelor cu ce cânta cu chitara. Nu era o chestie gen “Jos comunismul!” Dar este de fapt, dacă stai să te gândești. Sunt oameni, la fel, în zona de bucătărie care fac minuni în dezbaterea asta nesfârșită despre ce o neoromânesc. În folclor momentan tot ce s-a înțeles e că trebuie să cântăm „muzică veche”. Urăsc acest concept cu o putere greu de imaginat. Și nici nu simt nevoia să-mi cer scuze. Eu cânt muzică lăutărească. Nu-i nimic vechi asta. Băiatul ăsta de lângă mine, are 24 de ani și trage nenorocire cu braciul. O simte el! Nu e dintr-o carte, nu e o chestie științifică și cu prezervativ. E ceva deosebit de viu.

Succesul, oricum l-ai măsura, se joacă uneori cu mințile oamenilor. Tu ce faci ca să te ții cu picioarele pe pământ. Cu mine și cu toți oamenii cu care te-am văzut ești foarte deschis, abordabil și generos. Ai putea să nu fi. Ce te ajută să te ții om întreg?

Mă ajută foarte tare soția mea, Mădălina. Ea este sprijinul meu, este persoana care-mi redactează e-mailuri, care are grijă de mine, care mă răsfață, care nu mă lasă să mă gândesc prea mult la lucruri la care nu ar trebui să mă gândesc și care sunt sigur că mă va plimba ca pe B.B. King când nu voi mai munci pentru mine, la 84 de ani.

Bogdan Simion împreună cu soția sa, Mădălina

România din păcate încă este profund gerontofobă. Trebuie să înțelegi că de fapt e un privilegiu să-l vezi pe nenea acela pentru că nenea ăla e o bucățică din trecutul tău de care tu ești legat indisolubil, fie că ești conștient, fie că nu. Cred că soția mea mă va ajuta să navighez printr-un spațiu pe care îl voi înțelege cândva din ce în ce mai puțin. Și am văzut asta pentru că toată viața, prin forța lucrurilor, am lucrat cu oameni bătrâni. Costel Trompetistul avea 84 de ani când am cântat cu el - un om cu 2 clase. Tatăl meu doctorat avea 80 de ani când ne-am apucat de teza de doctorat împreună. Era un om care a fost într-o “bursă Erasmus” în 1946. A fost trimis în Franța de părinții lui de la Focșani care erau cultivatori de vie și producători de vin. Și când s-a întors din Franța erau deja tancurile rusești pe străzi. Din punctul acesta de vedere, mi se pare că eu ce îmi doresc cel mai mult este să nu mă deconectez niciodată de societate, să continui să merg cu tramvaiul și cu autobuzul măcar o dată pe lună și să nu mă mir vreodată cum au făcut-o unii că “Ce-au ăștia de s-au răsculat? Nu le mai ajunge cozonacul?”

Ai un sfat pentru oamenii care ne citesc, cum să facă să rămână modești, în stilul tău?

Nu dau niciodată sfaturi. Nici măcar copiilor de la Vedeta Populară. Dar uite, e o sugestie pe care mi-o fac și mie de fiecare dată: Răbdare! Nu mi-aș fi imaginat că o să dureze 14 ani să ajung aici, mi se pare enorm dacă stau să mă gândesc. Ce e bun, tot ce e bun și adevărat, iese la iveală în timp. Numai în timp. Nu se poate când îți dorești și nu se poate niciodată fix cum îți dorești, fix cum ți-ai fi dorit. Adevărul este că acum nu e cum era în visurile mele. E mult mai mișto. Pentru că vine și cu responsabilitate, nu vine cu barosăneală aia pe care și-o imaginează orice adolescent de 14-15 ani. Nu e ca în piesele lui 50Cent! Apropo de ce m-au întrebat copilașii de la Jilava la Școala Altfel, despre câți bani câștig. Și le-am explicat, că pe când cântam cu Loredana aveam noroc pentru că ce era al meu ramanea al meu. Acum câștig mai mult dar împart cu zece oameni. Și e mult mai bine așa. Acesta este răspunsul meu.