Cum ne schimbă mersul pe jos

Despre două cărți recent apărute : ” In praise of walking” a lui Shane O’Mara și “In praise of Paths - Walking through time and nature “ a lui Torbjorn Ekelund

“Dumnezeul meu” a spus o dată Bruce Chatwin “este al celor care cutreieră.Dacă mergi destul și intens, probabil nu ai nevoie de alt Dumnezeu”. “Știm că mersul pe jos este bun pentru noi dacă facem asta frecvent”, spune Shane O ‘Mara - “ fiindcă mersul pe jos aduce imbunătățiri plămânilor, inimii și mai cu seamă activității creierului”. Ce mă intereseză este, insă, mai puțin fiziologic și anume mersul pe jos ca un mod de viață.

Eu sunt un umblător urban. Îmi definesc vecinătățile mergând pe jos - limitele ei și locul meu în ele - legătura mea cu comunitatea. Chiar și acum, în carantină ies în fiecare zi ca să mă mișc, da, dar și ca să îmi amintesc unde mă aflu, să mă reconectez cu rădăcina mea. Asta e partea cea mai grea - să fiu atent, să mă uit înăuntrul meu dar și afară, din spatele măștii dar recunoscând cum spune Ekelund că “ drumul este ordinea în haos”.

În ciuda titlurilor asemănătoare cele două cărți oferă două perspective total diferite. A lui O’Mara este clinică, a lui Ekelung este experimentală - a te mișca între cele două este ca și cum ai ieși din laborator pe stradă. Asta nu ar trebui să mă surprindă - O’Mara este profesor de neurologie experimentală la Trinity College din Dublin iar Ekelund este fondatorul publicației norvegiene Harvest. Dar contrastul acesta relevă și răspunsuri diferite la întrebările legate de mersul pe jos - cum și de ce mergem și ce înseamnă de fapt mersul pe jos.

Pentru O’Mara răspunsul este unul practic. “Știinta recentă ne oferă răspunsuri tranșante: mersul pe jos regulat conferă beneficii substanțiale și de durată pentru indivizi și pentru societate”. Îmbunătățește “starea, umorile, claritatea gândirii, creativitatea” dar și “ conectivitatea noastră cu lumea socială, urbană și cu natura”.

Ekelund este mai preocupat de mit și memorie și de aceea își construiește imaginea în jurul noțiunii de cărare.”Toate marile religii folosesc metafora cărării... implicațiile metaforice are cărării sunt evidente și ușor de înțeles pentru că, într-un anumit fel, viața se reduce la alegerea drumului drept”. El aduce în discuție intenția de a merge pe drumul fiecăruia cu sens: mersul pe jos ca exercițiu spiritual, un fel de căutare vizionară în care răspunsurile la care ajungem sunt mai puțin importante decât impulsul de a le căuta. O strategie cheie pentru a ne regăsi este aceea de a începe prin a ne pierde. Ekelund face acest punct peste tot în cartea sa descriind o serie de umblări prin oraș și natură în timpul cărora încearcă în mod deliberat să se piardă. Cu prietenul său John și ai lor copii, pleacă în Nordmannsslepene - un ansamblu de cărări vechi montane. Abandonează cărările făcute și se lasă în voia pământului. Orice este un semn și atenția se încordează. El descrie arta mersului dur , care nu este o activitate pur și simplu ci o exercitare care cere prezență. Acolo, pe cei cărările nebătute, el și John nu au la îndemână decât intuiția, abilitatea de a citi semnele pământului și perseverența. Mersul pe jos devine un mecanism direct de conectare cu lumea. Mai departe în carte, cei doi merg în altă călătorie, în Nordmarka, o pădure vastă la nord de Oslo, unde încearcă să meargă două zile la rând pe o linie dreaptă fără nici un instrument de orientare. “Sensul direcției și abilitatea de a ne orienta, de a aprecia distanțele sunt abilități vitale ale omului din Epoca de Piatră”, scrie Ekelund. Dar în seara celei de-a doua zile când el și John se conectează la GPS descoperă cu uimire că au dat ocoluri de câte 14 mile unei distanțe care în realitate măsura doar 4 mile.” Ne-am dansat drumul prin pădure” spune Ekelund. “Un pas în față și patru în lateral” Asta era și ideea.

Dacă pentru Ekelund mersul pe jos este un proces necesar în sine, preocupările lui O”Mara sunt mai prozaice. Și el este un “walker” deși nu vorbește prea mult despre asta. Studiul său despre mersul urban este dominat de date analitice cum ar “indexul de walkabilitate” sau “efectul de agregare” - elemente practice dar care nu diferențiază sugerând că toate orașele ar trebui “merse” la fel. Se bazează mult pe statistici și de aceea investigația sa pare puțin abstractă. Reproduce experimentul său din 2011 de a recrea călătoria lui Otzi Omul de Gheață - o mumie de 5000 de ani găsită în Alpi la granița austro-italiană - iar concluziile sale nu descriu ceea ce ar fi putut vedea ci rezultatele fiziologice ale celui care a făcut acest experiment, un italian în vârstă de 62 de ani. “Am măsurat evoluții pozitive în fiecare arie funcțională măsurată. Masa corporală a scăzut cu 10%”. În mod egal, observația lui că străzile orașelor ar trebui să fie primitoare, să ofere popsuri și distracții” minimizează calitățile descoperirii pe care le oferă mersul urban. Prin contrast, să citim puțin din Virgina Woolf care , în eseul ei din 1927 “Street Haunting” reproduce asfințitul orașului în iarnă:”Ce frumoasă este o stradă londoneză atunci, cu insulele ei de lumină și pauzele mari de întuneric și pe o parte a ei un loc cu copaci sau iarbă unde noaptea se înfășoară ca să doarmă”. Woolf mapează atât spațiul interior cât și ceea ce vede - ceea ce suntem și ceea ce gândim ne influențează în mod inevitabil. Nu există pentru ea un motiv pentru a merge pe jos decât acela de a merge pe jos pe străzi care se schimbă în funcție de perspectiva călătorului care trebuie să facă mereu exercițiul dificil de a rămâne conștient în lume.

Problema cu ipoteza lui O’Mara este dacă o activitate este bună pentru noi atunci ea este valoroasă, merită. Deși nimeni nu dispută beneficiile mersului pe jos este insă greu să le cuantificăm. “Avem o nevoie interioară de a umbla la care nici măcar nu ne mai gândim dar de care ni se aduce aminte ori de câte ori mergem pe un drum”. În sensul acesta el merge, ca și mine, chiar și acum în vremurile distanțării sociale - ca să fie conectat nu în ultimul rând cu sine.

“Ne găndim la cărare, la drum ca la o cale spre altceva, către viitor și ce ne așteaptă. Dar o cărare arată și spre trecut, spre locul și timpul de unde venim”. Cu alte cuvinte, fiecare parte a călătoriei are valoarea ei proprie ceea ce înseamnă că dreptul de a merge îl câștigăm pe cărare și nu ajungând la capăt.