Cum trăim

O pledoarie pentru obiceiuri sănătoase

Cu toții știm ce trebuie să facem și ce nu ca să ne fie bine - fizic, mental sau spiritual. Nu cred ca există cineva care crede că a sta pe canapea în fața televizorului ore în șir este un obicei ce ne face bine. Sau mâncatul noaptea, consumul de alcool zilnic, fumatul ori aruncatul banilor pe cumpărături inutile, înghițitul pe nemestecate al informațiilor care ne asaltează zilnic. Cei mai mulți știm că ne fac rău în teorie dulciurile ronțăite la orice oră, viața trăită pentru a acumula obiecte, bani, putere și atât, vanitatea, individualismul, sedentarismul, lipsa reflexului de a citi mereu, de a asculta, de a folosi în orice împrejurare gândirea critică sau de încerca să îl înțelegem cu adevărat pe cel de lângă noi. Cu siguranță avem propriile păreri despre ce este acela un obicei sănătos dar nu cred că sunt mulți cei care cred că cred că ele, obiceiurile sănătoase sunt o pierdere de vreme, o prostie sau ceva fără importanță. Și totuși, un număr infinit mai mic dintre cei care știu că obiceiurile sănătoase efectiv fac bine - cresc calitatea vieții individului și a comunităților în care el trăiește - sunt dispuși să le practice și încă mai puțini cei care vor să le arate și altora cum se face. Obiceiurile sănătoase sunt ca apa sfințită iar cei care vorbesc despre asta sunt deseori priviți cu îngăduință. Care să fie motivul ? Să pornim de la definiție. Așadar, un obicei sănătos este “acel comportament care ajută la sănătatea fizică, mentală și spirituală a individului. Un obicei sănătos este dificil de dezvoltat și de cele mai multe ori necesită o schimbare radicală de atitudine.Pentru a obține și păstra un obicei sănătos omul are nevoie de un înalt nivel de disciplină și autocontrol” *. Avem așadar și răspunsul la de ce așa greu și de ce așa puțini - fiindcă este neveoie de perseverență, autocontrol și disciplină. Nu tocmai însușiri ușoare fiindcă noi, oamenii moderni am fost răsfățați să ne plictisim foarte repede.

De aceea noi , cei din Societatea Omului Sănătos am gândit să începem cu transformări mici și dese. Cu obiceiuri existente dar nepracticate, cu beneficii reale. Cu pași mici dar constanți. Am început să mergem pe jos…

SOLVITUR AMBULANDO. Sfântul Augustin spune că orice problemă poate fi rezolvată dacă mergi pe jos, în sens mai filosofic adică prin experiment practic. Buddha, Socrate, Aristotel, Stoicii, Iisus, Kant, Rousseau, Thoreau, Nietzche - toți au fost mari walkeri. Sigur, mersul pe jos are certe beneficii fizice dar pentru artiști, gânditori sau profeți, azi și pentru oameni de afaceri el este un mod de a stimula gândirea creativă și procesul filosofic al ideilor. Să lași gândurile să zboare, să gândești mergând, să ajungi la o concluzie - astea nu sunt simple figuri de stil căci ele reflectă un tip de deschidere mentală care nu poate fi atinsă șezând. Orice gând pe care îl ai la începutul unei sesiuni de mers pe jos de cel puțin 5 km va avea o concluzie și poate va genera și un alt gând, mai creativ. Mersul pe jos este pur și simplu cel mai afirmativ mod de expresie al speciei umane. Este modul în care ne organizăm spațiul și felul în care ne orientăm în lumea largă din jur. Este proba vie că repetiția - să pui un pas în fața altuia - permite progresul. Oare pentru ce părinții exaltă când copilul face primul pas? Cu cât orașele devin mai aglomerate cu mașini și mai poluate, cu atât unii vor merge pe jos mai mult. Am aflat că mersul pe jos este, antropologic, singura “disciplină” în care specia umană este superioară oricărei alteia pe Pământ. Că mersul pe jos este motivul pentru care specia umană este și cea mai răspândită pe planeta noastră - fiindcă e singura care-și poate permite să parcurgă în mod susținut distanțe mari. Și asta din două motive: sitemul de ventilație (“Klima”) și postura erectă care fac mersul pe jos al speciei umane să fie cel mai eficient în rândul speciilor cunoscute de pe planetă. Creierul insuși este un efect al mișcării fiindcă doar speciile care merg, care se deplasează într-un fel au un centru de comandă care asigură coordonarea mecanică, neurologică și chimică necesară acestei activități.

La început am fost singură. Am început să merg pe jos ca să merg pe jos. Întâi în Herăstrău. De lene (să fac ceva mișcare, dar nu sport), din lipsă de timp (logistica și calendarul mersului la sală mă înspăimântă), din revoltă (traficul din București și mai ales statul în mașină mă transformă încet în bestie), din lipsă de imaginație (cea mai simplă mișcare, nu am nevoie de echipament). Apoi, de acasă până la birou - 5 km. O bună bucată de vreme am mers cu capul pe sus – o ocupație periculoasă pe aproape orice stradă din centrul orașului – pe aceeași rută, cu încântarea unui copil provincial care descoperă locuri, oameni, case noi. Un drum pe care l-am parcurs zilnic de mii de ori cu mașina s-a lăsat descoperit cu pasul și mi-a deschis o altă lume: poveștile caselor de pe Dacia, lumina, mirosurile, anotimpurile, stereotipurile, oamenii întâlniți pe Polonă, zgomotul și răceala blocurilor de pe Dorobanți, grădinile și confortul caselor vechi de pe lângă Televiziune.

Apoi am început să merg pe jos de la birou până acasă. Făceam deja 10 km pe zi. Aceeași rută, alte descoperiri. Am început să simt ritmul ascuns al orașului, să știu secvențele diurne ale familiilor, să înțeleg când vin părinții de la birou și când gătesc bunicile cina în serile de vară, să văd cu surprindere vecini care încă stau la poartă să-și vorbească la sfârșitul unei zile, tihna de joi seara, freamătul posac al dimineților de luni, în fine, duruitul vieții.

Când mergi singur pe jos ceva mai mult , pe lângă descoperirea lumii în care trăiești se mai întâmplă ceva. Mintea reușește să abordeze, să rumege și să închidă gânduri într-o manieră foarte eficientă. În plus, apar mereu gânduri noi, mai ales din cele creative și soluții bune la probleme care păreau grele. După ce face asta mintea pare că se odihnește fiindcă la sfârșitul celor 5 km simt mereu o senzație de liniște, de satisfacție, de impăcare…Sunt multe studii care scot în evidentă mai ales acest beneficiu al mersului pe jos - acela de a liniștire a minții , de optimism și de aceea mersul pe jos se recomandă ca terapie în depresii și insomnii.

Apoi am început să merg pe jos oriunde pot și oricât de mult. La toate întâlnirile dinafara biroului. Se schimbă logistica cu totul. Am renunțat fără regrete la poșete, la tocuri și am ajuns la un stil care îmi permite să merg mult pe jos dar și să particip la ședințe de board. Cu rucsac și pantofi de sport, obligatoriu. Și am văzut că nu e nicio problemă de status sau relevanță, e totul în capul nostru. Anul trecut, împreună cu Oana Igrișan am fondat asociația Societatea Omului Sănătos fiindcă noi credem în obiceuri sănătoase. Programul Mergem Împreună este unul dintre ele. La început cu prieteni sau cunoștințe din agendele noastre de telefon. Apoi cu oameni pur și simplu pasionați de mersul pe jos sau exasperați de trafic sau oameni cărora le place să meargă cu alții prin parc dimineața devreme. Acum suntem mai multe grupuri, explorăm ateliere de artiști sau istorie, arhitectură sau tot ce are de oferit orașul și grupurile noastre. Toate profesiile, toate vârstele, toate mediile sociale și economice, toate visele, aspirațiile. “Nimeni nu are nici o funcție și nimeni nu are nici un ban” e una din regulile grupurilor - în felul ăsta evităm să transformăm walkurile noastre în serviciu. O diversitate fabuloasă pe care o extindem pe cât posibil și în alte părți. În plan avem să trasăm rute de mers pe jos prin țară, să organizăm grupuri de mers pe jos cu seniori, să învățăm și pe alții cum să facă grupuri (pare banal dar nu este fiindcă diversitatea nu este totul, e nevoie de o complementaritate creativă și activă și de multă perseverență). Suntem în plin proces de realizare a unei platforme online în care vom pune ideile, proiectele și evenimentele noastre. Am fost invitați la festivaluri să mergem cu alte comunități - și la Unfinished anul trecut sau anul acesta la TiFF sau la Festivalul de la Richiș.

În timp grupurile noastre s-au transformat în TRIBURI.

Comunități de oameni care nu sunt rude, nu sunt colegi, nu sunt prieteni dar pe care îi leagă foarte strâns ideea ca NU TREBUIE - joi sau vineri dimineața ești cine ești tu fără posturi, fără statut, fără trecut și fără viitor, acolo doar pentru plăcerea de a merge alături de aceeași oameni pe care îi întâlnești o dată pe săptămână, faci 7 km în ritm alert pe orice vreme, bei o cafea, ai închis și ai plecat în lumea ta. Se râde din primele cinci minute, se schimbă idei, cărți, filme, locuri, mâncăruri, ocupații, nu probleme, nu istoric personal, nu download emoțional. Mulți dintre noi au adoptat acest obicei ca jour fixe și și-au schimbat programul de lucru pentru a acomoda ora de mers. Unele cupluri au renunțat la terapie fiindcă mersul pe jos dimineața devreme cu niște străini le face mult mai bine. Alții și-au învins ideea că mersul în grup e obositor și inutil. În orice caz, energia care se schimbă între oameni e una molipsitoare și devine din ce în ce mai greu să lipsești. Am făcut împreună deja 3500 de km și suntem de abia la început. Cele două luni de carantină ne-au apropiat mult, am devenit un grup de oameni legați cu firul nevăzut al bucuriei.

Obiceiuri sănătoase sunt multe. Și ce mănânci, și cum te speli, și ce citești, și economisirea, gândirea critică, sportul, admirarea naturii sau cultivarea generozității și a toleranței și multe altele.

Noi am început cu mersul pe jos - un pas înaintea celuilalt. Înainte. Împreună. Până la capăt.