Irina Margareta Nistor: Dacă nu aș fi sinceră, mi-ar fi silă de mine și e foarte greu

de Vlad Ciobanu

Irina, ești între oamenii pe care îi apreciez foarte mult, cum apreciez și că nu ne lași niciodată să uităm de cenzură și îți îmbii mereu publicul să se uite cu atenție la unde poate duce prea mult political correctness. Cu asta în gând, am simțit că ești printre cei mai potriviți oameni cu care să despic aceste fire în patru, și să vorbim despre sinceritate și iubire.

Tocmai de aceea am să te rog, nu interpreta ceea ce spun. Dacă îmi pui o întrebare, vreau să scrii răspunsul întocmai până la capăt. Bine, rău, asta am zis, așa rămâne.

Crezi că sunt importante, ca valori, sinceritatea și iubirea? Merită explorate atât în societate cât și individual?

Cred că cel mai adesea sinceritatea da, este foarte importantă. Chit că poți să îți atragi o grămadă de antipatii și lucruri care nu se mai șterg. Iubirea cred că mai degrabă trebuie să rămână un teren misterios, nu trebuie expus neapărat. Nu cred că mai stai să analizezi în acele momente. Te ia valul de nu te vezi. E un tsunami așa, nu te mai interesează nimic. Nu vezi defectele celuilalt, ai impresia că e perfect. Că e primul și ultimul.

Cum se îmbină cele două? Poți fi sincer în iubire?

În România nu ajută, sau, mă rog, nu într-un parteneriat masculin-feminin. Cel mai adesea apare o ezitare din partea lui să-și recunoască iubirea. Sau și din partea ta, pentru că și dacă ți-o recunoști, celălalt, uneori, nu are nici o reacție… Excluzând singura iubire care a contat și acolo sigur că totul era perfect.

Care este acea iubire?

Cea mai importantă și cea pe care sper să o continui pe lumea cealaltă. A fost o iubire care a durat șapte ani, o iubire interzisă și...e amuzant pentru că s-au împlinit treizeci de ani între timp, de când el a plecat. Practic eu am trăit mai mult decât el și asta mi se pare foarte bizar că nu înțeleg cum o să fie pe lumea cealaltă.

Pentru că acum tu ai trăiri, capitole pe care el nu le are?

Nu pentru că am capitole pe care el nu le-a trăit, fiindcă el ne vede de acolo, asta este clar. Dar ideea în sine că el s-a oprit la 61, iar eu fac deja 66, mi se pare bizar. Dar știu că acolo m-aș simți foarte confortabil, deci nu mă mai socotesc.

Cine era el?

Cine era el?… Era un personaj, foarte atipic pentru România și era extrem de generos, din toate punctele de vedere. Atunci sigur că am funcționat foarte bine, dar mai mult nu o să afli. Nu te strădui că nu o să afli oricum.

Îmi doresc să îți las acel spațiu de mister. Dar sunt curios, cum v-ați întâlnit?

Tot cu filmul, normal. Vedeam filme împreună.

Te-a invitat el sau v-ați întâlnit întâmplător?

Ei, asta este mult mai puțin obișnuit decât și-ar putea imagina lumea. Dar oricum cred că filmul contează cel mai tare și ideea în sine de a vedea filme împreună, că intram cu totul în filmele acelea și atunci viața noastră se transforma într-un film. Și de aceea continuă tot așa. Pentru că nu a funcționat nimic nici până atunci și nici după aceea.

El este bărbatul cu care ai fost căsătorită?

Nu. Ca și timp e aceeași perioadă pentru că, tocmai, m-am căsătorit pentru că nu mă puteam căsători cu el și voiam neapărat să fiu mireasă. Și chiar m-am amuzat de asta pentru că acum câteva zile am văzut un film pakistanez, apropo de căsătorii aranjate cum a fost inclusiv această căsătorie pe care am făcut-o eu, unde, mă rog, ne-a făcut cineva cunoștință, dar tot așa se cheamă, „aranjată”. Și a durat foarte puțin. Fiecare dintre noi și-a văzut apoi de viața lui. Dar eu mi-am urmat ideea de a fi mireasă, îmi doream foarte tare. Dacă ar fi existat pe vremea aceea Alin Gălățescu, cronicarul de modă, atunci nu aș mai fi simțit nevoia să trec prin toată povestea asta. M-aș fi mulțumit să fiu mireasă pentru o zi...Doar să îmbrac rochia cu toate detaliile, cu beteală cum era pe vremuri. Oricum, cred că amândoi în nivelul nostru eram sinceri așa. Răzbeam așa. După aceea am aflat că fiecare dintre noi avea pe altcineva.

De ce spuneai că acea iubire, cea mai importantă, era o iubire interzisă?

Pentru că nu poți să fii bigam în țara aceasta. El era într-o căsătorie, că într-o relație poate nu ar fi contat. Dar oricum repet dacă ne-am fi căsătorit nu cred că ar fi ținut. Eu mă cunosc suficient de bine. Era perfect așa în ceea ce mă privește, cu firea mea nu ar fi funcționat altfel oricum.

Cu el ai fost sinceră?

Întotdeauna. Și el cu mine. Ți-am spus… el era un caz aparte. A fost nostimă discuția. L-am anunțat că totuși mă mărit și mi-a spus: „Da știu că îți dorești foarte tare chestia asta, da normal, nu am nicio...” normal că i s-o fi strâns inima.

Categoric. Dar și asta mi se pare un act de generozitate că tot ai spus de lucrul acesta.

Apropo de generozitate, parțial era chiar de el sponsorizată nunta. Nu am făcut cu dar, deci îmi trebuiau niște bani...Și inclusiv divorțul. Și avea un fel foarte elegant de a face toate astea.

Cumva asta mi se pare o marcă frumoasă a masculinității. Să poți fi generos și elegant chiar și într-o situație ingrată, fără să lași să se vadă, fără să se preocupe celălalt nicio secundă de alte greutăți decât cele pe care deja le duce.

Exact, e masculinitate totală, perfectă. Și tocmai în asta consta foarte marea iubire. Eu aveam fixul acesta să fiu mireasă, să fiu la biserică… voiam și să dau peste nas comunismului. Nunta a fost la biserica Boteanu, cea de lângă Ateneu. Era preotul care mă și botezase, care i-a cununat și pe ai mei, care mă și logodise cu un altul înainte. Eu văzând multe filme - mie îmi plac petrecerile. Mă dusesem cu unul înainte cu care nu am mai ajuns să mă mărit pentru că până să se întâmple asta a fost un mic incident, chiar aici unde ne aflăm, în care el a ridicat glasul la mine. Și eu am zis că dacă el ridică glasul în momentul în care mama, tata, bunică-mea sunt de față îți dai seama ce s-ar fi întâmplat când eram singuri...și am zis nu. M-am dus și am retras actele de la primărie, dar am făcut totuși logodna pentru că era în Ajun și nu am vrut să le stric Crăciunul celorlalți. Mama îmi adusese un material foarte frumos cu fir de argint de undeva de prin Africa, din Algeria cred. A fost totul foarte frumos, și totul era roz, inclusiv bezele roz, tortul roz.

Nu te simțeai nesinceră atunci?

Nu, deloc. Știa și el, știam și eu. Deci amândoi știam. Dacă nu există afecțiune...Vezi în ambele cazuri nu era afecțiune. Dacă ne-am fi iubit atunci da, ar fi fost greu. Dar era așa… o chestie. Aveam 28 de ani, și știi că în România după 25 de ani, de fapt și în Franța se numește „Coiffer sainte Catherine” adică ai trecut de 25 de ani, gata, ești fată bătrână. În orice caz, așa era pe vremea aceea. Era o oarecare așteptare, o presiune.

Simți că în România de astăzi se bate monedă pe sinceritate? Simți că suntem o societate în care sinceritatea este o valoare importantă?

Nu, dimpotrivă cu cât ești mai ascuns, cu cât minți mai frumos, sau... mă rog, cu atâta ai mai mult de câștigat. Eu fiind și berbec, sigur, voi spune direct tot ce am de spus de fiecare dată. În societate simt că este o virtute aspirațională, dar lumea nu îndrăznește. Totul este legat de frică. De multe ori lumea nu are curajul să spună sincer anumite lucruri din frică. „Măi, dar… ce-o să se întâmple?” Asta vine tot din urma celor 50 de ani de comunism. A rămas ideea asta, frica asta: „Cine știe ce o să se întâmple după? Dacă …nu știu ce.?” Fiecare își zice „Dacă după aceea fix de persoana aceea voi depinde” sau ceva similar. Și atunci lumea e mai reticentă. Pe când pentru cei ca noi…„Bang. Asta e.” Dar e nevoie și de eleganță. Părerea mea este că și o sinceritate excesivă poate fi brutală. Adică pe mine asta mă deranjează, faptul că sinceritatea a devenit uneori mai degrabă agresivitate. Acolo nu mai e neapărat vorba despre a fi sincer. Și încep scandalurile. Vezi recentele filme românești și reacțiile pro și contra, unde e o lipsă de eleganță și nimic altceva.

Tu cum recunoști un om sincer?

Îl simți după ton. După ton nu mă poate înșela nimeni. E și o chestie de experiență. Dar pe undeva, așa am fost dintotdeauna...așa am fost și crescută, să fiu sinceră. Aveam niște lucruri pe care nu trebuia să le spun niciodată, iar asta mi-a dat o încredere în mine și în puterile mele. De exemplu pentru că și atunci ca și acum vorbeam foarte mult și așa îmi spuneau „Te rog să nu spui că avem icoane în casă”, dar asta nu însemna că mă duceam și spuneam „Nu avem icoane în casă”, ci doar evitam subiectul.

Mai degrabă o omisiune, dar nu un neadevăr spus cu convingere…

Da, da, asta e ideea. Ți-am spus că este foarte nostim din copilăria mea că fusese mama în Cehoslovacia și adusese un colier de …nu știu cum se cheamă, păreau ca niște diamante. În orice caz, m-am dus la o vecină și am spus „Are mama la diamente…” iar vecina a sunat-o pe mama și i-a zis „Aveți grijă că Irinel spune ce e prin casă și vedeți să nu...” Erau niște strasuri amărâte, dar sinceritatea mea a fost: „Are mama la diamente…he he” și îți dai seama că am avut o lungă discuție pe subiectul acesta. Întâi, că nu spui ce e prin casă. Și apoi că nu te lauzi în felul acesta fiindcă este oribil. „Numai neamurile proaste se laudă,” asta era tot timpul regula. „Numai neamurile proaste fac cutare lucru” și cu asta mă bloca, Știa sigur că nu voi mai face niciodată. Nu știam să definesc neamul prost, știi asta era foarte ciudat, dar știam că este de rău.

Dar ți se pare vreodată că oamenii sinceri sunt mai timizi? Incluzându-te aici și pe tine.

Măi, nu. Nu știu dacă neapărat sunt mai timizi. Cred că dimpotrivă. În ceea ce mă privește, timiditatea este o componentă care pare nefirească, dar ea există... este ceva foarte ciudat. De exemplu, suport foarte greu...sigur că îmi fac plăcere, dar suport foarte greu laudele, cum e de exemplu povestea cu vocea. Una este să le spună, știu că există, dar în momentul în care mi se spun deschis… ceva se blochează.

Mimezi vreodată sinceritatea?

Nu, cred că nu. Nici nu știu să mimez, deci nu cred. Mi-ar fi foarte greu. Există o graniță între sinceritatea absolută și lipsa de tact pentru că asta merge în cu totul altă parte. Nu spui niciodată cuiva „Băi ce nasol arăți azi”, chiar dacă gândești asta. Și în mod normal ar trebui să-ți fie rușine de tine că ai gândit asta. Este o diferență foarte mare între sinceritate și tact, dar lumea nu știe nici măcar ce înseamnă tactul. Cel mult mai știe ce înseamnă „a lu’ tactu”... Dar multă lume nu știe ce înseamnă tact pentru că nu i-a învățat nimeni. Adică să ai niște reguli.

Dar tu ești omul filmelor. Ai simțit vreodată ca un film, sau mai multe, care tratează bine tema sincerității?

Nu, nu îmi aduc aminte de niciunul. Adică nu m-am gândit niciodată care ar putea să fie despre sinceritate. Cred că „Totul despre Eva” / „All about Eve”, dacă vrei. Și mai ales că e în lumea asta a teatrului, cu Bette Davis și George Sanders, actorul meu preferat, care are aici rol de cronicar de teatru. Ar trebui să îl vezi, e făcut în 1950 de Joseph Mankiewicz. Pentru mine este printre cele mai bune trei care s-au făcut vreodată.

Și dacă ar fi să vorbim despre un actor care ți se pare că este foarte sincer?

Anthony Hopkins. Deși ca să îți spun sincer, prefer să îl văd în filme. Uneori mi se pare că își strică imaginea. Apare în tot felul de ipostaze, dansează… trebuie să-ți ții rangul așa un pic, dar lui pare că nu îi pasă. E și ceva frumos în asta. Sigur că o să fie unii, ca mine, care o să mârâie. Dar pentru el pare că e foarte natural: „Asta simt, simt nevoia să dansez, asta e”. Pe de altă parte are și momente foarte frumoase. De exemplu când a jucat rolul de Papă, unde nu cred că i-a fost foarte ușor. Pentru că știi cum e, să joci un rol de Papă într-o lume în care avem toate religiile posibile și imposibile, este complicat.

Unde simți că duce lipsa de sinceritate, în ce te transformă?

Te transformă într-un fel de zombie. Vorbesc foarte serios. În sensul că dacă nu aș fi sinceră, mi-ar fi silă de mine și e foarte greu. Dacă de exemplu nu suport mirosul de crin, pe acesta pot să-l dau afară, pe când dacă nu suport nesinceritatea, nu am cum să o dau afară din mine decât nepracticând-o.

Ai fost vreodată nesinceră?

Eu sper că nu. Încerc să explic tuturor că n-aș putea niciodată să spun despre ceva care nu mi-a plăcut că îmi place. Exact cum m-au acuzat acum de curând, pentru că am zis eu că mi-a plăcut sau mă rog că mi s-a părut util fimlul „Teambuilding”. Au fost voci care au zis că „Sigur ați luat bani de la ei ca să-i lăudați.” Ceea ce mi s-a părut… în fine. Pe moment m-am enervat. Apoi m-a bufnit și râsul.

Lor li se părea atipic faptul că deși personajele înjură eu totuși am zis că era util. Da, era util. Pentru că e o lume pe care prefer să o văd la cinema decât să o trăiesc în realitate și pentru că eu nu am fost vreodată într-un team building fiindcă că nu lucrez într-o corporație și vreau să văd și eu ce se întâmplă acolo. Asta nu înseamnă că dintr-o dată am renunțat la faptul că îmi displac înjurăturile. Nu, în continuare îmi displac și au să-mi displacă întotdeauna. O să mi se pară în continuare doar o dovadă de lipsă de imaginație.

În încheiere, am să te rog să plantezi tu ceva în imaginația oricui ne citește și să îmi spui: despre sinceritate ce crezi că ar trebui să știe cât mai multă lume?

Să încerce să nu se mintă singuri niciodată. Asta mi se pare cel mai periculos și nu ai cum să o mai ștergi. Rămâne acolo ca un tatuaj.