top of page

De ce este fooaarte greu să practici bunătatea în vremea noastră

de Alexandra Gătej


Există oare cineva care nu vrea în ruptul capului să facă bine? Toți spunem că vrem să facem bine, a face bine și a fi bun te situează în rând cu lumea, nimeni nu vrea să fie văzut altfel decât bun, atent, grijuliu, empatic și cerința asta crește direct proporțional cu ierarhia socială și cu vizibilitatea după care unii tânjesc mai mult ca alții. Mai spun însă că nimeni, de fapt, nu vrea să fie văzut la el acasă și că toți oamenii au oroare de ideea că cineva ar putea să le citească gândurile (această magie e acceptată doar pentru foarte scurt timp la începutul unui relații romantice după care , să recunoaștem, devine enervantă). Eu cred că ”a face bine” este cel mai greu lucru din lume și la fel de greu cu “a iubi”. Ce au în comun cele două? Sunt comportamente îndreptate către celălalt. Sunt moduri de a relaționa cu lumea fără a te pune pe tine în prim plan. În lumea de azi asta e ceva foarte foarte greu. De ce?


În primul rând pentru că bunătatea este o sumă de gesturi pe care le faci pentru altul. Un gest de ajutor, o vorbă bună, un gest necerut (cum ar fi să cedezi locul de parcare sau să lași în fața ta la coadă pe cineva care pierde avionul) ceva care vine din atenția la nevoile celuilalt. Cum să mai putem face asta când aproape toate mediile, aplicațiile, cărțile de dezvoltare personală, gurii, coachii, psihologii, șamaniile și alte mode îți spun că doar tu contezi? Că așa cum vrei tu așa este lumea și întâi ție trebuie să îți fie bine? Cum să mai încapă pe lângă eul nostru pompat, siliconat și gonflat cu narcisism și anxietate și ideea că am putea face ceva bun pentru cel de lângă noi? Apoi, a face gesturi de bunătate mai presupune și absența interesului personal. Bunătatea adevărată nu este tranzacțională ba mai mult, a face bine înseamnă de multe ori să dai ceva de la tine pentru ca celuilalt să îi fie bine - timp, atenție, bani, înțelegere. În societatea de azi bunătatea nu are piață pentru că mai toți operăm cu bunuri materiale ca măsură a succesului și măsurăm în bani și avuție capacitatea de a fi bun. Adică cineva care câștigă bine “își permite” să dea pomană la biserică sau unui om sărac și cu asta am rezolvat bunătatea. Unele asociații non profit reușesc să facă cu adevărat bine prin munca reală și dezinteresată a voluntarilor lor dar exemplele sunt prea puține la scara unei întregi societăți.


Și atunci dacă e atât de greu să fim buni de ținem atât de tare să fim văzuți astfel? De ce dacă în mod real nu dăm doi bani pe bunătate ne doare tare când suntem văzuți ca egoiști, individualiști, narcisiști, lipsiți de empatie, “doar pentru tine”? Pentru că oamenii țin foarte mult la reputația lor și la relațiile lor și în ambele vor să fie percepuți drept modele și exemple. De aici această ipocrizie de a fi văzut că ești bun, că faci gesturi faine, că plantezi copaci, că dai like și share masiv la toate inițiativele de salvare a planetei, copiilor, femeilor abuzate, minorităților, animalelor, parcurilor, filmelor, oamenilor care folosesc cuvinte ca “ empatie”, “ sustenabilitate”, “comunitate”, “sharing”, “liniște”, “bunăstarea emoțională” șamd. De cele mai multe este vorba despre noi și cum suntem noi în raport cu aceste concepte, mai niciodată când vorbim cu aceste cuvinte nu ne gândim la celălalte.


Bunătatea face parte dintr-o familie mai mare de virtuți umane îndreptate către celălalt și care nu sunt încărcate cu interesul personal al celui care o practică. Este sora mai mare a altruismului, generozității, compasiunii și grijei. Să ajuți pe altul fără interes este o virtute care aparține doar oamenilor care cred că este mai important să dai decât să primești.


Dacă te-am pus pe gânduri atunci te rog data viitoare când vrei să spui cuiva din “comunitate” că ești empatic oprește-te. Dacă ești cu adevărat empatic atunci celălat va simți acest lucru și poate ți-o va spune sau îți va arăta. Abia atunci vei fi făcut un gest de bunătate.

68 views0 comments

Recent Posts

See All
bottom of page